the third party

Vad adesea cupluri fericite...in poze, pe strada, in baruri. Manifestari ale afectiunii care pun pe ganduri analitica din mine. Oare totul merge ca uns, oare exista dependenta si reciprocitatea emotionala pe care gesturile lor o implica sau este doar un stereotip al "cum ar trebui sa ne purtam in cuplu?" As lua cazuri personale sau ale oamenilor apropiati,  dar nu vreau sa devin subiectiva. Ma rezum la "ceilalti", la oamenii a caror poveste nu o cunosc decat prin prisma unidimensionalitatii oferite de o distanta relativa. 

Un cuplu pe care nu il cunosc, dar pe care il vad pe strada afisand nenumarate gesturi de afectiune. Nu le cunosc trecutul, nu stiu nici macar de cat timp sunt impreuna. Stiu doar ca sunt impreuna. Si ma gandesc asa. Oare el/ea este pentru celalalt exact atat cat are nevoie in momentul ala? Da, poate ca distrug misticul iubirii, dar mai trebuie sa iti mai pui si intrebari de genul asta cateodata. Oare ambii ofera la fel de mult, oare unul se implica mai mult si e frustrat din cauza asta, oare unul din ei e ignorant fata de activitatile celuilalt? Sunt constienti amandoi de viata celuilalt in afara cuplului? Si aici nu vorbesc de un fel de politie sau de inchisoare, ci de increderea ca exista reciprocitate. Fidelitatea e un cuvant atat de mare, incat nu il folosesc. Doar sfintii au dreptul asta. 

Si intrebarea e daca exista un al treilea in ecuatia noastra a iubirii? Daca eu in ignoranta mea, am vazut acum cateva zile aceeasi femeie din cuplul nostru perfect cu un alt barbat, in alte circumstante, formand un al doilea cuplu perfect? Daca fiecare sau numai unul din ei are o relatie supapa care ii ofera ceea ce partenerul lui oficial nu ii ofera? Daca sunt mai multe versiuni ale realitatii? Si daca fara supapa, relatia oficiala nu ar functiona? Si oare supapa stie, se complace sau e si ea la fel de indreptatita sa faca parte din jocul oficial? Care atunci cand eram mici, am fost invatati ca se joaca in doi. Dar realitatea iti prezinta mai multe variante ale povestii.

the storm in me

Totul in noi e reactie, una mai puternica, alta mai slaba, una pe verticala, alta pe orizontala. Totul e va-va-vum, va-va-vum. Ardere, explozie si consum. Arderea ne face sa ne simtim vii, sa  ne transformam si sa ne adaptam. Un doctor mi-a spus ca trairea intensa a fiecarui moment te poate salva de un atac de cord. Ipohondra din mine e fericita si isi mai antreneaza inima cu inca o extrasistola. Asa inima! Inca zece ridicari si apoi pauza. Dar nu pentru mult timp, pentru ca un nou val de emotii e gata sa apara. 

Nu stiu daca vartejul de emotii e incurajat in vreo carte de psihologie, dar multi dintre noi traiesc cu inima cat un purice sau cat cuprinde de deschisa. Si asta intr-o fractiune de secunda. Asta e farmecul ei, sa se adapteze. Si treaba ta e sa nu o lasi sa moara inainte de termen. 

Sunt inimi si inimi, unele intregi, altele jumatati, unele curajoase, altele care isi fura caciula singure, altele cu febra, altele reci ca gheata. Unele inimi duc de nas alte inimi, altele merg mana in mana cu creierul si unele se bat cap in cap cu vecinul de la etajul 1. Cheia e coordonarea.

high on information

Traim intr-o lume in care informatia e supraevaluata. Ai sanse mai mari sa te angajezi daca stii 3 limbi straine si in viata sociala obtii un status direct proportional cu bagajul de cultura generala. In ziua de azi suntem la un click distanta de orice informatie, fie ca ne e utila, fie ca nu. A devenit moneda de schimb. Ea ar trebui insa sa vina insotita de instructiuni de utilizare. Si de un filtru.
Avem informatia, dar stim oare sa o gestionam? In acelasi timp cu acumularea, ar trebui sa dezvoltam si unelte prin care sa o folosim in interesul nostru. O informatie neadaptata la particularitatile unei situatii e la fel de neproductiva si redundanta precum ADHD ul.

E o sete mai bolnava decat acumularea de bunuri. Sa stii multe sau sa pretinzi ca stii totul cauzeaza anxietate si izolare. Iti ofera control temporar pentru ca informatia se schimba la fiecare minut, asa cum si cel care o detine.  Sa crezi ca detii o informatie ca unic proprietar, exceptand cazurile legale, e la fel de naiv ca a crede ca detii drepturile asupra unei persoane.

De la a fi insa multumit pana la o atitudine ignorance is bliss e  cale lunga, dar nu strica sa stii cateodata exact atat cat trebuie sa stii.

obey me

Cand esti catalogata de nenumarate ori Hitler, nazista, dictatoare si orice alte apelative care aduc aminte de al Doilea Razboi Mondial sau Razboiul Rece, incepi sa-ti pui la indoiala feminitatea.

Pentru ca inca in mega ultra proclamatul secol 21, feminitatea e vazuta ca o eterna tanjire dupa protectie, confort si confirmare, cuvantul preferat al barbatilor din gura senzuala a unei femei fiind DA. Fara nicio urma de indoiala sau ezitare. Nu e un strigat de feminism in cuvintele mele, ci mai degraba o incercare de ajustare a doua personalitati intr-un cuplu. O femeie care vrea sa se impuna e vazuta drept o incapatanata sau o rasfatata. 

Cuvintele bunicii  de acum 30 ani "lasa barbatul ca el stie mai bine" suna din pacate cat se poate de actual si acum. Da, recunosc, e un oarecare sentiment de reconfortare sa stii ca e un barbat acolo care are grija de tine. Dar pana a-ti lasa toate deciziile in mainile lui, e cale lunga. 

Situatia de fata nu e neaparat generata de un stereotip al societatii, ci mai degraba de o educatie materna aproape adulatoare. Barbatii de azi sunt baieteii de ieri care au fost crescuti cu capa de supererou fluturandu-le pe spate, fiind siguri ca vor salva lumea. Si crescuti de cine? Tot de o femeie. Se pare ca e un cerc vicios. Mamele vor ca baietii lor sa conduca lumea. dar barbatii sa le asculte neconditionat.