duminică, 25 noiembrie 2012

2 years of loneliness



Eroina mea nu mai e fizic langa mine. Si ma simt singura. Pentru ca nimic nu se compara cu auzul vocii ei la 8 dimineata in fiecare zi "Ce faci mamaie te duci la lucru?" Bineinteles ca eu o sunam, pentru ca tehnologia nu era chiar punctul ei forte. Si vorbeam 10 min in fiecare zi pana ajungeam la metrou despre barbatii din viata mea, carora de fiecare data le pocea numele. La 87 de ani puteai sa inveti o gramada de lucruri de la ea. Era sireata. 
Si conversatiile se terminau intotdeauna cu incercarile ei de a obtine o promisiune de la mine ca voi veni in sambata aia la tara. Si  facea in asa fel incat te convingea. Pentru ca iti spunea ce planuri are, ce vrea sa faca de mancare, ca trebuie sa faca curat. Asa ca nu mai aveai cum sa dai inapoi.
Si nimic nu se compara cu sambata seara la tara. Incerca sa nu adoarma pana cand veneam eu aproape la 10 seara. Se cuibarea langa soba si motaia. Dar ii trecea tot somnul cand veneam eu. Si ma lua in brate si imi puneam capul pe pieptul ei care mirosea a frunze arse. Nu pot sa uit mirosul asta. 


Imi placea sa o incant cu fructe exotice, iaurturi si deserturi de tot felul. Era impresionata de ele si a doua zi isi servea prietenele, si ele octogenare, cu deliciile aduse de nepoata de la Bucuresti. Era o intreaga competitie intre ele, cine are nepotul cel mai reusit si mai ales, care nepot isi iubeste cel mai mult mamaia. Acum ani buni, cand i-am zis ca lucrez la PRO TV (biata de mine intr-un post minuscul in cercetare), si-a pus toate vecinele sa se uite la televizor sa-i vada nepoata. Mare dezamagire ce a fost atunci!:-)

Imi pare rau ca toate astea nu s-au intamplat ieri si cel mai rau imi pare ca nu se vor mai  intampla nici maine. Si mai imi pare rau ca nu mai pot sa-i impartasesc lucrurile bune din viata mea.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

buricul nimicului


Am fost in Control aseara. Fortata de oameni si imprejurari, am ajuns vineri seara in Mecca hipsterimii din   orasul asta. Ma rog, acum am auzit ca ar mai fi unul Modern, care e supra Mecca hipsterimii dambovitene. Nu o sa fiu rautacioasa si sa ma iau de haine (astea imi plac), gadgeturi, emfaza, gesturi, limbaj...si...si...si...o lista lunga :-)

Dar ce nu pot sa inteleg eu la copiii astia e grimasa trista care striga "Nu-mi trece nimic prin cap". De cand cred ei oare ca prostia este sexi? Ca goliciunea privirii poate sa atraga? Adica, serios acum! Daca intr-adevar ai fi deprimat sau ti-ar fi rau, ai sta acasa nu? Nu ai zburda cu paharul in mana prin cluburi dupa ce inainte te-ai mai gandit si o ora cu ce sa te imbraci.

Cultura blazarii. Asta am vazut aseara. Si unii sunt blazati de pe la varste prea fragede. Copii pana in 20 de ani duc pe umeri greutatile intregii omeniri. Si si-au inhibat orice manifestare a starii de bine. 

Noroc in schimb cu exemplarele barboase care ne-au incantat privirea :-)






joi, 15 noiembrie 2012

a history of violence


Aud tot mai multe povesti aproape monstruoase despre violenta, si nu din aia psihologica si deci subiectiva, ci in cea mai crunta si frustranta forma a ei, violenta fizica. Violenta care te umileste atat de mult incat te dedubleaza. Si victimele sunt de cele mai multe ori copii. Superficiala din mine nu poate sa inteleaga cum gestioneaza un copil violenta, ce poti sa faci sa uiti, sa nu ripostezi, sa-ti creezi o lume imaginara. Cum poti sa iesi din drama bine, sa poti sa vezi partea buna a lucrurilor, sa te impaci cu dusmanul si chiar sa ajungi la starea sublima de a-l intelege. 

Campanii sunt o gramada: sa nu bati, sa nu injuri, sa nu violezi. Dar cui se adreseaza? Cum poti sa atingi sufletul unui tata incrancenat si frustrat si sa-l faci sa nu ridice pumnul, doar pentru ca nu e dezirabil social sau pentru ca asta ii va face rau copilului lui pe viitor? Daca i-ar pasa de asta, crezi ca ar mai fi violent? Nu, nu ar alege calea cea mai usoara si confortabila de a refula.

Cui se mai adreseaza campaniile? Martorilor, complicilor, vecinilor de bloc? Bani dati degeaba ma gandesc, in conditiile in care romanul nu e solidar. Niciodata. Mai ales cu riscul de a-si periclita la randul lui sanatatea mentala si fizica. Poate americanul sare in ajutor, dar romanul nu. Romanul doar se uita pe vizor si bate in calorifer pentru ca tipetele victimei il deranjeaza de la vizionarea meciului. 

Cred ca se poate face ceva in alta directie. Copiii ajunsi maturi nu vorbesc despre asta. Rusinea depaseste pana si nevoia de vindecare. Copilul se va integra superficial, va urla in interior si va zambi in exterior. Nu e nul pentru societate doar pentru ca cel care ar fi trebuit sa-l formeze, a ales in schimb sa il minimizeze. Si cred ca ar trebui sa avem un al saselea simt in a sesiza tristetea din ochii unui copil mare si de a asculta. Nu trebuie neaparat sa fii psiholog pentru asta.

E usor sa judeci. Asta e prima arma. Recunosc ca pe asta o folosesc si eu. O calibrez si incep sa trag!La dracu! Ce imi pasa...atat timp cat ma simt eu confortabil. Dar victimele nu sunt numai la televizor sau in registrele politiei, ci sunt langa noi. In ultimul timp am inceput sa ma simt eu aia in minoritate pentru ca am avut o copilarie civilizata. Nu neaparat fericita, dar civilizata. 

joi, 8 noiembrie 2012

version 2.0


Asta e versiunea premium la care unii dintre noi vor sa ajunga, o versiune mai buna a noastra. Se se "fine tuneze", cum am auzit eu ca se spune acum, indiferent de context. Nu inseamna ca acum nu esti bun, dar tocmai de aia exista gradul comparativ al adjectivului. Pentru ca stii ca poti ajunge la un nivel superior.

Sa-ti depasesti limitele, cliseele si categoriile. Si mai ales temerile. Sa fii mandru de tine, indiferent de criterii impuse din exterior. Depindem atat de mult de recunoasterea externa, incat uitam sa ne intrebam: sunt mandru de MINE?Fac tot ceea ce trebuie pentru ca MIE sa imi fie bine? Pentru ca starea ta de bine ii va influenta pozitiv si pe ceilalti. Asta in cazul in care esti inconjurat  de oamenii care conteaza.


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

eyes full of love


Ii vei recunoaste usor, umezi, larg deschisi, pupile dilatate si cateodata ceva cearcane in jur din cauza noptilor nedormite. Sunt ochi care pot sa te imbratiseze oricand pentru ca sunt atat de calzi! Sunt ochi care iti ofera liniste, nu sunt incruntati si nici impovarati. Pentru ca nu mint. 

Dar cum ii recunosti de alti ochi impostori? De cei plini de dorinta si alte interese adiacente? Pai ochii full of love te privesc asa oricand, nu numai noaptea sau la vazul unei pieli prea expuse. Nu te privesc asa doar cand le promiti vreun deliciu culinar sau la auzul unor gratificari fizice sau materiale.
Rezista in timp si nu sunt sensibili la stare, vreme sau dispozitie. Te trezesti dimineata ca te fixeaza si o tin asa pana tarziu in noapte, parca uita sa si clipeasca. E normal, pentru ca nu vor sa piarda nici un moment, indiferent de importanta lui. Si ochii astia merita o pereche pe masura!